Mar 5, 2010

Mircea Cartarescu despre specificul national

N-am crezut niciodata in specificul national, in "sentimentul romanesc al
fiintei", in tot ceea ce filozofii culturii si psihologii maselor ne-au
atribuit ca sa ne distinga de alte popoare.
Nu cred ca suntem mai ospitalieri decat altii, mai harnici sau mai hoti.
Nu-mi pare nici bine, nici rau ca sunt roman.
Uneori regret ca nu m-am nascut elvetian, dar imediat imi aduc aminte ca as
fi putut sa ma nasc ugandez.
Suntem si noi, romanii, undeva "la mijloc de rau si bun", cum scria Ion
Barbu, un neam sub soare, nici prea-prea, nici foarte-foarte.
Daca n-am luat nici un premiu Nobel, in schimb am inventat stiloul. Daca
zidul ni s-a prabusit peste noapte, ne-am apucat, cuminti, a doua zi sa-l
ridicam la loc, si tot e ceva. Am fi putut, in definitiv, sa-l lasam in
plata Domnului de zid si sa ne caram cu totii in alta parte...

Cu toate astea, exista ceva specific romanesc, ceva atat de adanc in firea
noastra, a celor care traim azi pe acest plai de dor, incat m-as hazarda sa
spun ca este insasi esenta "romanismului" in acest moment istoric. Este
cercul vicios al isteriei provocate de stres si al stresului provocat de
isterie. Dati-mi voie sa fiu, in continuare, mai explicit.

Daca traiesti numai in Romania , e posibil sa nu-ti dai seama ca e ceva in
neregula cu lumea din jur. Ai culoarea mediului si te misti o data cu el.
Esti una cu toti ceilalti. Dar daca te intorci, dupa o vreme indelungata, in
tara e cu neputinta sa nu fii izbit de cat de anormala e umanitatea de aici.
De cat de chinuiti sunt oamenii si de cat de rai devin din cauza asta.

Nu se poate sa nu fii uluit de faptul, de pilda, ca una dintre cele mai
raspandite strategii de supravietuire e mitocania agresiva. In orice tara
civilizata oamenii incearca sa-si menajeze nervii cat se poate de mult. Sunt
prevenitori unii fata de altii in forme duse aproape pana la caricatura.
Si-au dezvoltat zambete sociale si ritualuri de contact care sa elimine,
practic, posibilitatea oricaror conflicte. Cand cineva te contrazice, ii
zambesti si spui: "We agree to disagree" ("am cazut de acord ca nu suntem de
acord"). Cand cineva te calca pe picior, te grabesti sa-ti ceri tu scuze.
O ipocrizie blanda si surazatoare te intampina peste tot, ca un balsam care
alina toate ranile si satisface toate susceptibilitatile. Aceasta ipocrizie
poarta numele de politete si e esentiala pentru fluidizarea substantei
sociale.

Romanul nu este asa pentru ca nu poate fi, obiectiv, asa... Pentru ca la
noi, daca esti bun, esti calcat in picioare. Sa ne imaginam o tanara care
devine vanzatoare. Isi iubeste meseria si isi propune sa fie cat mai draguta
si mai serviabila cu clientii.

Zambetul profesional, acel zambet care vinde marfa, i se va sterge insa
curand de pe fata dupa ce vreo cinci-sase insi ii vor tranti cate-o
badaranie sau vor incepe sa urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de
lucru. Sunt toate sansele ca dupa o luna de zile zambetul sa-i dispara
complet, iar dupa un an sa avem vanzatoarea noastra standard, acra si
scarbita, care te repede de nu te vezi.

Badaranii de care-am vorbit nu sunt nici ei badarani din nastere. Si ei sunt
bieti oameni la care s-a urlat si care-au fost umiliti de cand se stiu. Au
devenit scarbosi pentru ca au simtit pe pielea lor ca nu tine sa fii dragut
cu ceilalti. Pentru ca, la toate ghiseele, au rezolvat numai urland. Pentru
ca doar fiind mitocani au avansat social, calcand peste cei blanzi.

In armata, soldatii sunt extrem de chinuiti "in perioada" de sergentii
lor... Cand ajung ei insisi sergenti, ii chinuiesc pe noii recruti si mai
abitir.

SI TOT ASA, in toate straturile sociale si la toate nivelurile, romanii isi
sunt proprii calai si propriile victime intr-o societate profund alienata
psihic, o societate isterica.

Cred ca asta ne distinge, ca romani, in lume, la ora actuala: tensiunea
continua la nivelul vietii cotidiene. Starea continua de explozie, care ne
provoaca ulcere si atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al fiecaruia cu
fiecare. Nu vreau sa spun prin asta ca suntem fundamental rai.

Fireste, ne-au impins spre asta saracia si lipsa de orizont, carentele de
educatie, perplexitatea maselor taranesti dezradacinate si aduse in
ghetourile marilor orase. Pot fi si alte explicatii obiective.
Dar e inca ceva, mai subtil, mai intunecat in tot acest chimism social.
Inraiti de lumea in mijlocul careia traim, cu timpul incepe sa ne placa sa
fim rai.

Sadismul nostru rabufneste atunci in insulta si obscenitate. Incepem sa ne
mandrim cu grobianismul nostru si, exhibitionisti ai moralei, ne dezbracam
voluptuos de caracter in aplauzele excitate ale publicului. Curand, devenim
la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rau ca
tarfele, securistii si noii imbogatiti.

Ascensiunea (sau doar supravietuirea) noastra sociala e marele premiu
castigat cu pretul mitocaniei noastre.

Iar cercul acestei nevroze nationale nu ar putea fi spart decat printr-o
lunga terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lunga, scumpa si cu
un rezultat incert... Nu cred ca ne-o putem permite deocamdata.


- via PTA7 (Augustin Ioan)

No comments:

Post a Comment